De mic copil îmi plăcea să explorez lumea din jurul meu. Mama povesteşte şi acum năzbâtiile pe care le făceam în primii ani de şcoală, când în loc să vin direct acasă mă urcam în câte un autobuz/troleibuz şi mergeam până la capăt de linie doar ca să ştiu ce este pe acolo. Aşa se face că drumurile m-au purtat prin multe locuri superbe din România şi mi-au dat posibilitatea de a intra în contact cu oameni deosebiţi, de la care am avut ce învăţa.
Şi astfel am ajuns să descopăr un ţinut extraordinar, aflat în Munţii Buzăului, la poalele Vârfului Penteleu, care bate prin sălbăticia şi frumuseţea sa multe dintre zonele agroturistice tradiţionale ale României (inclusiv Branul, deşi, ca braşovean, nu îmi convine să spun asta!). Zona Buzăului este plină de legende, câteva dintre acestea având în miezul lor întâmplări adevărate, cu haiduci nemuritori. Aşa cum este Legenda lui Gheorghelaş, cel care a bântuit Penteleul şi împrejurimile satului Gura Teghii, sau ca Legenda haiduclor de la Berca, care îşi făcuseră tabăra în zona dintre dealuri şi vadul Buzăului, prindeau oile bogaţilor munteni, când aceştia veneau la târg, la Buzău, iar ca să nu-i prindă potera cu prada vie, o făceau pastramă şi cârnaţi. (Aşa să se fi născut oare celebrii cârnaţi de Pleşcoi?).
Tot aici am auzit şi Legenda despre Muntele Podu Calului, care spune că regele Carol I, încîntat de frumuseţea locurilor din apropiere, a hotărât să-şi construiască reşedinţa de vară într-o poiană, nu departe de Varlaam. Cum însă, în timpul uneia dintre vizitele sale aici, calul s-a poticnit şi l-a aruncat din şa, a considerat că incidentul e un semn rău şi a ales Sinaia pentru ceea ce a devenit, mai tîrziu, Peleşul.
Înţărcatul mieilor, la început de mai
Sub Penteleu, la Varlaam, merită să mergi la început de mai, ca să afli cum se înţarcă mieii. Tradiţia spune că după Paşte mieii se izolează de oi, pentru ca acestea să dea lapte mai mult. E timpul când ciobanii purced la înţărcatul mieilor, la măsurarea laptelui şi la urcatul oilor la stâna din munte. Iar pentru săteni, e timpul când se adună la o masă ţărănească, pregătită după tradiţia pastorală, cu bulz ciobănesc, miei la frigare sau cârlan haiducesc, stinse, cum altfel, cu ţuică de prune, nici foarte tare, să te ducă repede, dar nici prea slabă, ca să o simţi totuşi.
Bulzul care coboară şi zeii pe Pământ
Aici, în acest colţ de Rai uitat de lume (ce bine!), am auzit de o mâncare numită „Foi cu lapte”. Adică o ciorbă din lăptuci (salată de pădure). Reţeta nu e complicată deloc. Se căleşte puţină ceapă, se adaugă frunzele de lăptuci fierte, peste se toarnă lapte bătut (sau prins, nu contează), se pune multă verdeaţă şi se dă în fiert. Şi tot aici am cunoscut şi vestitul bulz de Penteleu, făcut la ceaun şi pârpălit pe jar. Iar după ce l-am gustat (de fapt, ca să fiu sincer, după ce l-am devorat pur şi simplu), am înţeles de ce oamenii locului spun că demult, pe când existau zeii şi muritorii le aduceau ofrande, bulzul de Penteleu întrecea ambrozia zeilor şi îi făcea pe aceştia să coboare din Ceruri şi să se înfrupte din minunatul bulz, răsplătindu-i pe localnici cu ape limpezi şi repezi, livezi de pruni domneşti şi turme de mioare ca nicăieri altundeva.
Terapie pentru alungatul bolilor
La Varlaam găseşti, alături de mâncărurile cu gust divin, şi vechea tradiţie a băilor cu lapte şi zer, ideale pentru pielea sensibilă sau uscată şi pentru eliberarea de stres. Combinatia ideală o reprezintă baia cu lapte, zer şi miere, în care presari petale proaspete de trandafir. Dacă îi întrebi pe bătrânii din zonă la ce este bun zerul, vei primi cu siguranţă acelaşi răspuns: întăreşte plămînii, decongestionează ficatul, dă vigoare trupului şi alungă bolile.
